Putem observa fenomenul mărturisirii în relatarea biblică a Căderii. După ce Adam și Eva au mâncat din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, ei au încercat să se ascundă de Dumnezeu. Au încercat să se acopere deoarece păcatul i-a făcut conștienți de goliciunea lor. Dar cum se poate cineva ascunde de Dumnezeu? Dumnezeu îi crease să fie în părtășie unul cu altul și, de asemenea, în părtășie cu El. Însă, atunci când au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, ei s-au ascuns și s-au înstrăinat de El.

În părtășia autentică, sănătoasă, există deschidere față de conversație, onestitate și o dorință sinceră de a împărtăși simțămintele noastre și experiențele noastre, atât bune cât și rele. Toate aceste lucruri își găsesc împlinirea în relație. Însă atunci când relația este ruptă, comportamentul nostru trece de la deschidere față de conversație la disimulare, de la onestitate la înșelare, de la o dorință sinceră de a împărtăși sentimentele și experiențele la reținere de dragul autoconservării imediate. Așa se face că Adam și Eva se acoperă cu frunze în încercarea de a se „ascunde” de Dumnezeu și se învinuiesc reciproc pentru necazul lor. Cum putem ajunge la împăcare atunci când relația este ruptă?

Așa cum a făcut Adam, noi trebuie să „mărturisim” că am greșit. Mărturisirea este primul pas spre împăcare în relații deoarece ne îndrumă spre drumul deschiderii, al onestității și al împărtășirii. Odată ce am mărturisit, relația nu este imediat refăcută. Într-adevăr, mărturisirea noastră poate alina puțin sau chiar deloc durerea și suferința pe care comportamentul nostru le-a cauzat. Însă mărturisirea greșelii trezește cumva responsabilitatea morală a celui care o face. Odată ce o persoană devine responsabilă pentru ceea ce a făcut prin mărturisire, ea poate să înceapă să ajute la restaurarea relației (extras din Jeremiah, the prophet of crisis, scrisă de Timothy Joseph Golden).