Religia a ajuns să aibă astăzi atâtea faţete contradictorii, chiar gândindu-ne doar la cea creştină. încât pentru mulţi este desul de greu să se “descurce” printre hăţişurile ei…. De exemplu, privind o, călugăriţă căreia nu-i puteţi vedea decât o parte a feţei, nu-i aşa că sunteţi tentaţi să apreciaţi sfinţenia, devoţiunea, curăţia sufletească a persoanei în cauză…?!  Dar dacă aţi vedea o dansatoare adusă de un evanghelist modern pentru a delecta publicul înainte de serviciul divin, sau chiar în timpul acestuia ?   Ce fel de aprecieri aţi putea rosti  ?!!!!   Am dreptate că este destul de greu să te “descurci”, mai ales dacă te gândeşti că sub costumaţia respectabilă a călugăriţei se poate ascunde inima unei dansatoare, iar dansatoarea cu o costumaţie sumară şi discutabilă poate fi o persoană evlavioasă ??!!

Pornind de la cele spuse, de fapt altceva doresc să aduc în atenţie.  Oricine se poate documenta dintr-o literatură foarte bogată despre istoria bisericii, cu bune şi cu rele, despre  crime, despre ruşinoasa implicare a bisericii în politică şi spionaj  –  mai ales in Evul Mediu.  Dar filele care se scriu astăzi despre biserică, ne fac sa observăm cu surprindere un alt fenomen, nu ştiu dacă mai primejdios sau mai ruşinos, o avalanşă de public aparent neorganizată, de o forţă uriaşă, care sfideaza religia ca doctrină, oricum s-ar numi ea, şi experimentează o aşa-numită religie de “simţire”, de transă, de sanctificare a plăcerii, un fel de anticameră a ritualurilor păgâne.   Şi dacă ceri o lămurire, ţi se argumentează că extazul acesta vine de la Isus, dinspre Biblie, ca o nemăsurată bucurie a salvării care nu mai încape în nici o regulă, ci se exteriorizează aşa cum simte fiecare.

Nu vreau să fiu considerat prizonierul tiparelor sau al şabloanelor în materie de manifestare a religiei.  Dar nici nu pot concepe că bucuria la care ne îndeamnă apostolul Pavel, ca şi pe tesaloniceni altădată, – “Bucuraţi-vă totdeauna….” (1Tes. 5. 16) ar însemna ceva haotic, necontrolat, oricum, pentru orice ar vedea ochiul şi pentru orice ar auzi urechea.   Ca fiinţe rationale, avem responsabilitatea de a ne educa dicernământul, înţelegând bine echilibrul dintre ordine şi frumusete pe de o parte, şi bucurie şi adorare pe de alta.   Atunci religia noastră s-ar concretiza într-un mod de viaţă care ar avea ca notă dominantă nu doar bucuria iertării ca un act al dragostei divine pentru noi, ci şi bucuria altora cauzată de influienţa binefăcătoare a caracterului nostru cu adevărat creştin.

Şi ca să mai adaug ceva frumos din tezaurul Bibliei, mă gândesc la  fragmentul inspirat al lui Pavel :”Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng.”  (Rom. 12. 15).   Ce minune frumoasă ar fi împlinirea acestui verset biblic în relaţiile dintre oameni !!!

Doamne, pune Tu în noi bucuria aceasta şi plânsul acesta ca să ne asemănăm mai mult  cu Tine !